Ai uitat de mine, de tine, de noi.
Te-ai pierdut.
Ai uitat de iubire, de ură sau prietenie.
Te-ai rătăcit.
Nu-ţi mai găseşti calea,
nu mai ai nimic.
Ţi-aş dărui Universul,
ţi-aş da întreg trecutul şi viitorul.
Dar cum le vei primi?
Ţi-aş da un zâmbet cald, ţi-aş da o amintire,
un codru cu verdeaţă, un brad împodobit,
o stea la asfinţit.
Dar tu le poţi vedea?
Ţi-aş spune-o poezie,
ţi-aş povesti de viaţă, de lume, de iubire,
ţi-aş cânta neîncetat.
Dar tu mai ştii s-auzi?
Ţi-aş da o ciocolată,
o cafea cu lapte, un tort de îngheţată.
Dar cum le vei simţi?
Nu-ţi pot lăsa
încredere, speranţă, bucurie.
Îţi dăruiesc Nimicul.
Îţi dau doar ce mi-ai dat.
Nemărginit noian de negru
ce nu e negru,
nu e nimic,
pluteşte pretutindeni
în jur
şi zgomote surde zvâcnesc în timpane
de-atâta linişte colosală.
Nu simţi nimic,
nu auzi.
Nimicul
te arde, te îngheaţă in acelaşi timp.
Nici soare, nici lună, nici stele,
frumoasele mele,
nu sunt.
Lipsesc cu desavârşire.
S-au astupat în negura de goliciune sau pur şi simplu au dispărut?
Lumina se lasă aşteptată, dar întunericul
nu e nici el.
Repaos pretutindeni, adiere abisală.
Zbucium de forţe concave de care nici nu ai habar
în lumea de taină urlă fără încetare.
Tu nu le vezi,
nu le auzi plânsetul straşnic.
Te ghemuieşti speriat,
te afunzi în neant,
tu,
suflet destrămat.
Scârţâie vântul,
dar nu e nici vânt, nici scârţâit.
E atât de rece şi totuşi nu e nimic.
Zâmbete, râsete, plânsete;
bucurie, tristeţe, amar;
credinţă, uitare, nepăsare;
miracol, lumină sau vis.
Nu sunt.
E gol.
Un gol nesfârşit în stomac.
În inimă,
în gânduri, în carne.
Nu simţi nimic.
Şi
Niciodata te înconjoară.
A trecut Paradisul, a trecut Infernul,
a trecut Viaţa.
A rămas Nimic.
